Cornel BULZAN, fiul poetei, este acum singurul pastrator al manuscriselor Corneliei Bulzan si a bogatei sale biblioteci

 

Cornelia Bulzan s-a născut în 1919 în satul Juliţa. Familia ei a avut un destin dureros care a început odată cu arestarea soţului său din motive politice, în 1950.

În ciuda faptului că mulţi ani a trebuit să-i întreţină singură pe cei doi copii, Cornelia Bulzan şi-a încărcat sufletul cu iubire şi gingăşie pentru melagurile natale şi pentru istoria acestor locuri. Ea a devenit celebră prin creaţiile sale poetice numărându-se printre cei mai importanţi poeţi ţărani din România.

 

Pentru Cornelia Bulzan, 
Îti daruiesc cele mai parfumate flori ale sufletului meu. Amintesc si acum ca printre compozitiile mele muzicale, desi nu sunt imprimate pe acest disc este si “Satul meu” cu versurile tale. Aceasta pentru cei ce vor veni dupa noi, sa nu ne poata uita niciodata. Alexandru Grozuta - artist al poporului 12 septembrie 1981

Până la urmă autorităţile comuniste au fost nevoite să se încline în faţa talentului înăscut al Corneliei Bulzan căreia nu i-au putut nega notorietatea. Cornelia Bulzan a fost laureată la mai multe festivaluri de creaţie populară fără ca măcar vreodată să fabrice un vers închinat comunismului şi isprăvilor sale nemuritoare.

În schimb, însuşi celebrul interpret de muzică populară, nemuritorul Alexandru Grozuţă, îi aduce mulţimiri Corneliei Bulzan pentru textele pe care a pus căteva din câtecele sale celebre.

Poeziile Corneliei Bulzan au fost publicate în volume de poezie populară, iar piesa ei cea mai importantă, poemul istoric “Cetăţuia Vărădiei” a fost pusă în scenă de trupa unui teatru din Arad.
Casa ei, prima de la soşeaua natională, spre drumul Julitei, e un adevarat muzeu. Aici, Cornelia Bulzan a strâns cu sfinţenie lucruri şi cărţi pe care le-a adunat şi păstrat cu drag, timp de o viaţă. A murit în anul 2005, tot în satul Juliţa. Dorinta ei a fost ca după moarte, casa în care a trăit să fie transformată în muzeu.

Giuleana

de Cornelia BULZAN

De mult, când valea asta
Era de tot pustie,
Când cobora pădurea
Aicea pe câmpie,
Când codru era mare,
Pădurea foarte deasă,
Niciunde vre-o cărare
Şi-aicea nici o casă,
Veni aici Giuleana,
De unde, nu se ştie,
Şi poposi la Giuleana,
În poale şi cu ie.
Veniră multe cară,
Scrâşnind pe piatra văii,
Cuprinşi de-nfiorare
Erau stejarii, teii.
Din inima pădurii
Cu cetini foşnitoare,
Se înălţau lăstunii
Bătând din aripioare,
Era aproape noapte
Cand dezjugară boii,
Lăsaseră departe
Tăcuta Vale-a oii.
Aveau multe merinde
Pe cai şi în desgi,
Ca jarul ce s-aprinde
Prin ierburi sclipeau fragi.
Izvorul ca un fluier
Doinea înceticel,
Doinea şi ea, Giuleana.
Alăturea de el
Doinea privighetoarea
Şi valea răsuna,
Doinea şi ea pădurea
Şi mica rămurea.
În cerc se aşezară
Şi care, boi şi cai
Şi luna era clară
In noaptea cea de mai.
Isi asternu Giuleana
Un pat din fân codit,
Şi ea cu caravana
Încet a adormit.
Era copila dulce-a

Cneazului de Criş.
Venit aici în taină
Pe drum cu ocoliş.
Cneazul Vag păzeşte
Din urma drumul lor,
Săgeata lui opreşte
Şi vulturii din zbor.
Fusese-nfrânt pe dealuri
Dincolo de Halmagi...
La Slatina şi Baia,
Prin codrii cei cu fagi
Venea cu ei furtuna
Cu ploaia de săgeţi,
Şi coasa morţii-ntruna
Tăia, tăia vieţi.
Giuleana-acum visează
Un câmp cu ghiocei,
Şi-a lunii rece rază.
Lucea pe faţa ei.
Un tânăr, dintr-o floare,
Petale îi rupea
Şi-i spuse-n vis Giulenei
Că va muri şi ea.
În zorii dimineţii
Cu grijă prin tufiş,
O ceată duşmănoasă
Se strecura furiş
Giuleana era trează
Şi caieru-şi torcea
Şi-un cântec îngânase
Cum fusul se-nvârtea
Dar din desişul verde
Duşmanii vin spre ea,
Cu ascuţite lăncii,
Strigând să se predea.
În mâna c-o secure,
În-alta cu-n cuţit
Îi astepta Giuleana
Din visul ei trezit.
Dar o copilă oare,
Firavă ca un crin,
Putea să se măsoare
Cu duşmanii ce vin?
Decât sa fie prada,
Sa fie roaba lor

Îşi zise-n gând Giuleana
,,Mai bine mă omor"
Gândind că va pieri
Şi stând înfricoşată
O lance ascuţită
În piept i se opri.
Se-ncinse-o bătălie,
Pădurile vuiau,
Părea o vijelie,
Copacii când cădeau.
Giuleana fu rănită
Şi moartea o păştea,
Iar ceata ei zdrobită
În vale se strângea.
Din urmă-i vine tata.
Giuleana a murit.
El când îşi vede fata
Rămâne-nmărmurit.
Şi ochii si-i ridică
Spre cer
Şi spune aşa:
,,De-acuma toţi aceştia
Feriţi din calea mea!
Căci va porni furtuna
Şi muntii s-or trezi,
Vor şti şi cer şi ape
Că am ajuns aci
Cu lancea asta-n mână
Ce-o scot din pieptul ei
Nu va rămâne unul
Din toţi acesşti mişei.
Vă jur pe codrii-aceştia
La căpătâiul ei,
Că mă vor ţine minte
Pădurile de tei
Acei ce vor veni,
Că eu - Cneazul Vag
N-am mai plecat de-aci.
Din valea acum trezită
El cetele-şi adună
Şi împleti Giulanei
O ultimă cunună
Din gingaşe crenguţe
De ferigie şi acaţ,
Se împletii Giulenei

Şi ultimul ei pat.
Împodobiră patul
Cu fel de fel de flori
Şi-apoi porni cortegiul
Spre dealul cu Bujori.
O petrecură toţi
Pe drumul ce trecea
Şi se-auzea în vale
Izvorul ce plângea.
Un cor de păsărele
Cânta un imn suav,
Şi-a văii ape limpezi
Curgeau încet şi grav.
Şi cerbi şi căprioare
Veneau în urma lor,
Să-i dea şi ei Giuleanei,
A codrilor onor.
Urcară, tot urcară
Pe culme tot mai sus,
Era amurg de seară
şi soarele-a apus.
Era un şir de oameni
Ţinând făclii în mânăa
Şi pân' la cer urcase
Mirosul de răşină
Era un drum la boare
Şi lung cât este o zi,
Ce străbătea pădurea
Din Glana pân-aici
Ajunseră pe culme
Cu stelele ce plâng
Şi cobora Giuleana
În tainicul mormânt
Izvoarele tăcură,
Pădurile şi ele,
Pe văi se-aşterne noaptea
Sub cerul plin de stele.
Trecură veacuri multe
şi ele vor tot trece
În veci nemuritoare
Va fi în stânca rece.
Cu ea veniră anii
De-atunci şi pân-aici
Şi “Măgura Giuliţei"
În veci se va numi.

Cetatuia Varadiei

de Cornelia BULZAN

Pe un deal, ca parca-anume
E facut sa vezi departe
De pe vremuri fara urme,
E zidita o cetate;

Cine puse prima piatra,
Nime-n lume nu mai stie;
Nu stiu de-ar putea sa spuna
Cineva din Varadie..
Ea, pazea pe-atunci, cararea
Catre sat si catre munte,
Cat putea cuprinde zarea
Inaltindu-si aspra frunte.
Intr-o zi cu plin de soare,
Valea plina fu de turci
si cu sabii lucitoare
Ei umplura aceste lunci.
Trei zile in sir tinura
Luptele pe-aceste locuri
Multe capete cazura.
Ori se mistuira-n focuri...
Luncile erau in floare,
Ca era in luna mai,
Pline de osteni calare
Tineri bravi cu par balai
Ostirea pe vremea- aceea
Cu merinde-o tine satul,
si-o gatea, plangand, femeia,
Sus pe zid luptand barbatul.
Caci femei din Varadia
si din sate-nvecinate,
Pana cand trecea urgia,
Pregateau de zor bucate.

Framantau cu-nfrigurare
Multa paine ca sa fie;
...............................................
La poarta, asa de-odata,
Un strain se-opri cu calul;
Parea parasit de soarta,
Ca nici frau n-avea sarmanul.
Stand batranul zice-n sine:
,,Ni-e dusman? Oare ce vrea?"
Ori mirosul de la paine
L-a atras in casa mea?"
si cu vocea lui cea blanda,
Cum sant oamenii la noi,
stiind ca oastea-i flamanda,
Cum, se-ntampla in razboi
El cu multa bunatate
Paine calda ii intinde...
-  Vii din tari indepartate;
Pateu nu-i avea merinde?
Trebuia sa-i multumeasca,
Cum era de asteptat
Insa turcul fara mila,
Cu hangerul la taiat.
- Nu-s de ras si nu-s de mila!
Ce ma crezi un cersetor?
Nu de paine am eu sila,
Nu de foame am sa mor!
si turbat ca si un caine,
Inspre fata, se uita....
-Eu vreau fata, nu vreau paine
Vreau s-o duc in tara mea!
...................................................